Compromisul strategic

                           

Să ne întoarcem cu gândul câțiva ani înainte de pandemie. Oare ce ne framânta atunci? Cu siguranță, existau multe incertitudini și multe evenimente a caror evoluție nu a fost anticipată. Foarte des se vorbea nu atât de securitate/insecuritate, cât de stabilitate/instabilitate, reperul stabilității fiind epoca Războiului Rece, cu doi pe-un balansoar și de distrugerea reciproc asigurată.

Lupta antiteroristă, deși câștigase la „bursa” instituțiilor de securitate din foarte multe state, nu câștigase și inimile „publicului larg”. O astfel de oportunitate nu putea fi ratată și „imperialul” Vladimir Putin făcea orice putea ca să se profileze drept principal exponent al „celeilalte tabere”, aspirând să ocupe iar un loc pe balansoarul puterii mondiale.

E drept, „copilul bun” nu știa nici el cum să se joace singur. Dacă ar fi știut, ar fi stat pe mijloc, echilibrând balansul, dar, din păcate, alunecase tot mai mult spre unul dintre cele două capete.

Orice dezechilibru invită la corecție și răul cunoscut e mai ușor de acceptat decât necunoscutul. Și, pas cu pas, declarație cu declarație, hack cu hack și sancțiune cu sancțiune, era să ne îndreptăm din nou spre ceea ce țineam minte mai bine: o stabilitate rece, dar preferată într-un conflict cald cu adversar necunoscut.

Desigur că dacă ne amintim de așezarea geografică a țării noastre, cel mai mult o să ne îngrijoreze stabilitatea din jurul Mării Negre, devenită în ultimii ani „lac rusesc”. Dar, dacă suntem atenți, era corectă îngrijorarea cât timp jocul strategic se concentra în emisfera nordică și provocările, ca și rachetele, urmau să cadă pe vasta întindere euroatlantică ce separă cei doi poli de putere.

Astăzi, însă, când tehnologia ne aduce foarte ușor față în față, atât fizic, cât și virtual, când comunicațiile și comunicarea nu mai sunt o problemă și nu mai stau sub controlul absolut al niciunui stat, când marile branduri, indiferent de țara de origine sau domiciliul legal, nu mai oferă produse uninaționale, când poți învăța la distanță sau citi într-o mare bibliotecă aflată la 15.000 de km depărtare, nimeni nu mai poate visa la stabilitate regională în mijlocul unei instabilități globale.

Deci, că o fi pandemia noul terorism și ne este dat să ne aliniem în luptă - poate cu la fel de multe frâne trase ca și în vechea luptă sau poate toții și cu tot sufletul - dincolo de ea mai există fapte de viață care ne condiționează prea mult ca să le ignorăm. Una dintre aceste fapte este transformarea graduală a Oceanului pacific într-un „lac chinezesc”.

Dacă nu credeți, încercați să citiți mai multe știri și publicații din țări de pe acolo, nu în ultimul rând Australia sau Noua Zeelandă, pentru că tot au cele mai strânse legături cu aria euroatlantică de care am vorbit mai sus.

Ce aduce China în sprinjinul statutului de mare putere într-un sistem „doi pe-un balansoar” ? 

În primul rând, populația cea mai numeroasă a globului, chiar dacă expusă la o îmbătrânire destul de rapidă.

În al doilea rând, apetitul pentru tehnologie și capacitățile de producție.

Nu putem exclude că o parte din avansurile tehnologiei se datorează inspirației (poate chiar furtului) din „grădina” occidentală, dar, spre deosebire de alții care doar au imitat, îmbunătățind sub aspect estetic sau al accesibilității costurilor, Beijingul a dezlănțuit asupra lumii o furtună de aparatură și gadgeturi care sporesc confortul casnic, fac gătitul mai ușor, aduc fericire grădinarilor, stârpesc dăunătorii și mai ales comunică-comunică-comunică, la prețuri pe care ți le poți permite și în Africa, și în America Latină și - de ce nu? - și în Europa, ca să-ți ma rămână bani și pentru altceva.

În plus, au devenit evidente mișcările de recuperare a elementelor-cheie pentru statutul de actor principal în vechea paradigmă strategică. China are prezență spațială, iar viteza de extindere a ei este cert mai mare decât la predecesori, profitând din plin de tehnologii noi și emergente. De asemenea, a început să-și consolideze un sistem de baze navale. 

Se spune că multe bănci centrale din state ale lumii au început să fie interesate de moneda ei, yuanul fiind inclus, într-o anumită proporție, în rezervele acestora. Cât despre rachetele nucleare, mai multe poze efectuate din satelit au arătat un adevărat arsenal.

Ceea ce ni se pare, însă, mai puțin interesant este că Rusia lui Putin, atât de reticentă să se afișeze cu parteneri cear putea părea mai mari, întreține relații militare surprinzător de strânse cu China. Să luăm doar ceea ce e la zi: început de august - amplul exercițiu bilateral West-Interaction 2021 în care au fost angrenați 10.000 de soldați, forțe aeriene, artilerie și blindate. Desfășurat în nordul Chinei a vizat interoperabilitatea trupelor.

Numai întâmplător, comunicatele oficiale se referă la „scopuri politice și tactice”, iar neîntâmplător, prin aceeași zona de nord, se mai câștigă ceva spațiu pentru populația chineză excedentară, fericită să acceadă, chiar și mai puțin legal, la un teritoriu foarte puțin ocupat.

Pe final de august, început de septembrie, Rusia și China prezidează peste Jocurile Militare Internaționale. Având drept obiectiv perfecționarea pregătirii de luptă, acestea mai includ militari din Belarus, Israel, Serbia Tadjikistan și Uzbekistan. În luna septembrie s-a desfășurat exercițiul Peace Mission al Organizației de Cooperare de la Shanghai (OCS), ai cărei membri, pe lângă China și Rusia, sunt India, Kazahstan, Kirghistan, Pakistan, Tadjikistan și Uzbekistan. 

Justificat de plecarea americană din Afganistan, țară care are statut de observator la OCS se va exersa „prevenirea destabilizării situației în spațiul OCS”. Chiar dacă aceste evoluții sunt acum undeva în fundal, destul de puțin interesante pentru locuitorii obișnuiți ai planetei care se confruntă cu virusul Covid-19, vaccinarea împotriva lui, restricții, carantină, foamete, secetă, inundații, incendii de vegetație, prețuri în creștere, de la energie la alimente, pierderea locurilor de muncă, a vacanțelor în locuri exotice, nu înseamnă că nu-i vor afecta.

Poate chiar dimpotrivă. Și, pentru că le dăm dreptate celor mulți, adică, ar trebui să fie timp mental pentru a rezolva aceste probleme care-i dor pe atâția, ne-am gândit la cum ar putea să arate un compromis, o pauză de luptă de la hegemonie.

Dar ce înțelegem prin compromis? Când spunem despre o persoană ce este compromisă, înțelegem că e discreditată în ochii celorlați și că implicit, i-am dat un feedback negativ. Și totuși circulă adesea cu un înțeles ambiguu celebra frază atribuită, eronat, lui Otto von Bismarck: „Politica este arta compromisului”. Dacă e artă, înseamnă că o avea și ceva pozitiv, nu?

Dex-ul ne luminează:

„COMPROMIS, compromisuri, s. n. Înțelegere, acord bazat pe cedări reciproce; concesie. Înțelegere între două sau mai multe persoane ori state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele.”

Dimpotrivă, am zice că subliniază ambivalența compromisului, căci orice concesie, deși duce la o soluționare a situației, lasă o parte convinsă că a pierdut ceva, în timp ce cealaltă a câștigat. În lumea afacerilor, lucrurile sunt oarecum diferite. Se știe că orice client dorește să obțină valoarea și orice furnizor să facă profit. Un compromis onest, care nu face rabat de la lege, poate fi o soluție de tip win-win și poate crea convingerea fiecărei părți că, deși nu a „ras potul de pe masă”, a câștigat, că rezultatul este convenabil ambelor tabere.

Din punct de vedere strategic, căci acolo ne dorim să ajungem cu această introducere, la ce fel de compromis ne-am putea gândi? Ar putea exista un compromis strategic între SUA, the incumbent hegemon și China, the aspiring hegemon?

Paradoxal, principalul obstacol nu se găsește în competiția economică și nici chiar la nivelul valorilor, deși pe acestea din urmă se axează majoritatea declarațiilor și măsurilor politice. Obstacolul cel mai mare îl reprezintă tocmai apropierea Rusiei de China, care contaminează epoca de azi și orice negociere cu amintirea celei de ieri. Consolidarea parteneriatului militar și exagerarea valorii sale pentru stabilitatea/stabilizarea lumii de azi sunt ușor de înțeles dacă ne punem în papucii Rusiei. În completarea declarației președintelui Biden, care vede în Rusia un stat ce are doar armament și puțuri de petrol, am spune că acesta are, azi ca și ieri, o ideologie. Și, ca și ieri, e gata s-o transforme în principalul său export.

Înainte de a negocia compromisuri strategice cu China, ar fi util să auzim care sunt valorile ei de căpătâi, prin vocea ei, netrecută prin sistemul de amplificare rus.

Dar, dacă ne luăm după colecțiile de citate: „Compromisul e o umbrelă bună, dar un acoperiș insuficient”, atunci tot va ploua cu ciocniri și orgolii de supremație. Dacă tot nu vom fi decât într-o pauză temporară, de ce am mai încerca?

Păi, poate pentru că o mică parte din banii cheltuiți pe acumularea arsenalului de mare putere ar rezolva problema foamei, care există încă atât în SUA cât și în China sau Rusia. Sau poate pentru că merită la vremuri noi măcar să cauți fundamente noi și criterii pentru desfășurarea competiției strategice, înainte de a re-lustrui lozinca „Tot înainte era mai bine”.

---------------------------------------------------------------------------------

OLGA GHEORGHE